Zece „bune practici”
Pe de altă parte, așa cum am arătat anterior, pregătirea nu este doar o însușire de învățături, ci depășește în importanță orice altă materie de la școală – dacă anumite noțiuni învățate la biologie, de exemplu, îi formează copilului o cultură generală, dar poate nu se va mai întâlni cu ele niciodată în viață, noțiunile de credință îi sunt extrem de importante pentru viața aceasta și pentru viața viitoare.
De aceea, în baza îndrumărilor magisteriale și a experienței catehetice din Eparhie, indicăm în continuare – nu într-o ordine a importanței – zece „bune practici” care îmbogățesc actul catehetic și îl leagă de multiplele aspecte ale vieții de creștin. În timp ce, desigur, în fiecare parohie pregătirea copiilor arată diferit, ne este greu să spunem că vreuna dintre următoarele practici este opțională. Rămâne astfel la latitudinea catehetului adaptarea lor după situația de la fața locului.
Prima parte a pregătirii, dedicată Crezului, este practic o istorie a mântuirii, care prilejuiește călătoria prin Scriptură, de la Adam și Eva până la Isus Cristos, comunitatea Bisericii primare, și, într-un fel, chiar până la Apocalipsă. La o primă privire, cu o „programă” plină de noțiuni de credință de predat, poate părea o „abatere” sau un lux evocarea unor episoade biblice. Dar „cateheza își ia mesajul din cuvântul lui Dumnezeu, care este izvorul său principal” (DC 91, sublinierea noastră). Este important ca încă de la aceste vârste copiii să simtă legătura dintre ceea ce cred și Scriptură, să se apropie de pe acum de cuvântul lui Dumnezeu.
Trebuie spus și că evocarea unor episoade biblice bine alese poate ajuta la înțelegerea, dar și imprimarea în memorie a unor învățături catehetice. Doar câteva exemple: Geneză 3 pentru a înțelege păcatul în general, cel strămoșesc în particular și ideea așteptării unui Mântuitor; Paștele evreiesc și mana ca prefigurări pentru Euharistie; parabole precum a fiului risipitor sau a oiței pierdute pentru Spovadă...
În special când vine vorba de figura lui Cristos, este important de ancorat subiectul catehetic în istorie (ex: moartea și Învierea lui Cristos au avut loc pe vremea lui Pilat din Pont, personaj istoric cunoscut) și în geografie (ex: Ierusalimul, Betleemul sau Nazaretul pot fi vizitate și astăzi). Într-un context în care însăși existența istorică a lui Isus este contestată de unii (dar nu de specialiști serioși), ancorarea istorică și geografică ajută la întărirea credinței copiilor în întruparea în timp și spațiu a Fiului lui Dumnezeu. Harta Țării Sfinte în special e recomandat să fie folosită des, pentru a indica locurile diverselor evenimente din viața lui Isus.
Un îndemn repetat al Bisericii (DC 108) vizează folosirea căii frumuseții (via pulchritudinis) în cateheză. În contextul Bisericii noastre, de tradiție răsăriteană, avem pictura din biserici, iconostasul și icoanele, care din vechime au avut o funcție catehetică importantă, copiii putând fi călăuziți, chiar dacă la nivelul primilor pași, în „citirea” lor. Icoanele pot fi folosite atât în actul catehetic, cât și în momentele de rugăciune, alegând o imagine potrivită cu tema întâlnirii. Se poate fructifica de asemenea și tezaurul muzical răsăritean.
Ca Biserică răsăriteană, parte a Bisericii Universale, ne stă la dispoziție și tezaurul catolic apusean, cu numeroasele lucrări de artă religioase, de la tablouri la sculpturi și arhitectură, și cu muzica religioasă. „Fiecare frumusețe poate să fie o cale care conduce la întâlnirea cu Dumnezeu” (idem).
Un mod privilegiat în care îi putem ajuta pe copii să se apropie de Prietenul lor, Isus, pentru a se simți iubiți în mod personal și a i se încredința Lui clipă de clipă, este prin dialogul rugăciunii. De aceea, întâlnirile de cateheză trebuie să înceapă și să se încheie cu momente de rugăciune.
Dincolo de recitarea celor mai obișnuite rugăciuni, copiii pot participa la aceste momente și cu intenții personale, pentru a se obișnui și cu rugăciunea liberă, cu adresarea directă și sinceră lui Dumnezeu (ex: la lecția despre Creație, fiecare copil să îi mulțumească Domnului pentru un animal pe care El l-a creat, spunând și de ce îi mulțumește). Rugăciunea de final poate fi înlocuită uneori, după subiectul întâlnirii, cu o mică celebrare (ex: de aducere de laudă, de cerere de iertare), cu amenajarea specială a locului de rugăciune, dacă se poate chiar de către copii; cu mici procesiuni în care ei să ducă la locul de rugăciune obiecte devoționale; cu cântece, gesturi, momente de tăcere, folosirea lumânărilor, a tămâii...
Omul a fost creat pentru relație, pentru comuniune, de un Dumnezeu care este în sine relație, comuniune de trei Persoane. De aceea este importantă educația copilului la relație, în contextul diverselor comunități din care face parte: familie, școală, grup de cateheză, parohie... A-și trăi în iubire diversele relații cu semenii îl ajută pe copil în cele din urmă să descopere și să trăiască cea mai importantă relație din viața fiecărui om: cea cu Dumnezeu. Procesul catehetic trebuie deci gândit astfel încât să îl ajute pe copil să se simtă iubit de Dumnezeu și să îl iubească la rândul său.
O formare în paradigma relațională, în locul paradigmei legaliste, este importantă și din perspectiva înțelegerii păcatului, cu consecințe în practicarea Spovezii. În paradigma legalistă, păcatul este încălcarea unei legi, a unei norme, iar morala o listă de restricții, o constrângere exterioară impusă de Biserică. În paradigma relațională, păcatul este înțeles ca rănirea unei relații, creând dezordine în raport cu Dumnezeu, cu semenii și cu propria persoană. Spovada devine atunci, în locul unei raportări a încălcărilor unor norme, actul voit de reparare a relațiilor rănite de păcat, de refacere a comuniunii și armoniei la toate nivelurile.
Trăirea vieții creștine nu poate să nu includă și aspectul caritativ, al slujirii îndreptate nu spre sine, ci spre ceilalți, recunoscându-l pe Cristos în cei care au nevoie de ajutorul nostru. Experiența de a face parte dintr-un grup de copii, pe drumul de pregătire sacramentală, poate oferi oportunități de a fi atent la nevoile altora și a acționa pentru binele lor. Biserica ne oferă spectrul bogat al faptelor de milostivire trupească și sufletească, pe care trebuie să le propunem copiilor spre practicare în viața de zi cu zi, dar și spre folosire în examinarea conștiinței.
Perioada de pregătire va include cel mai probabil Postul Crăciunului și Postul Mare, ocazii potrivite pentru a organiza cu întreaga grupă de copii o acțiune caritabilă. De exemplu, le putem propune să facă mici renunțări, la un suc, o prăjitură..., cu banii economisiți cumpărând alimente neperisabile pentru săraci.
Tot ceea ce se predă în drumul de pregătire pentru Prima Împărtășanie are legătură cu viața copilului: el este co-administrator al creației, alături de ceilalți oameni; el îl are pe Dumnezeu drept Tată; el a fost răscumpărat de Cristos; el trebuie să își trăiască viața ca templu al Spiritului Sfânt; poruncile îi sunt adresate lui și el personal trebuie să le respecte; Sacramentele au fost instituite pentru ca el să aibă viață din plin.
De aceea, toate noțiunile catehetice trebuie aduse în concret. De exemplu, în predarea Poruncilor, copiii nu trebuie doar să memoreze enunțurile lor și o listă de lucruri interzise de ele, ci să înțeleagă felul în care ne ajută ele să trăim frumos, în comuniune unii cu alții. Atunci când vorbim despre păcat, nu trebuie doar să știe modurile în care putem păcătui, ci și să recunoască prezența păcatului în viața lor, să reflecteze pe baza experienței lor personale la efectele lui negative și să se angajeze personal în a lupta concret împotriva lui.
Predarea directă a noțiunilor poate fi precedată de discuții - „De ce credeți că Dumnezeu/Isus a făcut/cerut aceasta?”, „De ce credeți că este important să nu furăm?”, „Dacă v-ați întâlni azi cu Isus, ce l-ați ruga să facă pentru voi?” – care vor face ca subiectul să fie măcar câteva minute „rumegat” de copii. Trebuie, de asemenea, să creăm spațiu pentru întrebările copiilor, care vin din experiența lor personală, din problemele cu care se întâlnesc zi de zi, din frământările lor sau ale celor din jurul lor. Este extrem de important ca ei să aibă curajul întrebărilor, dorința de a căuta răspunsuri, bucuria de a descoperi că credința răspunde la preocupările vieții noastre de zi cu zi.
Experiența pregătirii pentru Prima Împărtășanie solemnă este de regulă o experiență comunitară. Sudarea relațiilor între copiii care se pregătesc împreună va ajuta la sudarea relațiilor lor cu parohia. Și așa cum o masă este mai apreciată când este împărțită cu prietenii, tot așa și pregătirea catehetică este mai plăcută când se face în compania unor prieteni.
Un moment de comuniune și cunoaștere îl putem crea dacă, la mijlocul sau la finalul întâlnirii, copiii au ocazia să servească o gustare și să povestească între ei. Dacă avem în apropiere un spațiu adecvat în aer liber (o curte, un loc de joacă), întâlnirea s-ar putea încheia nu cu simpla trimitere acasă a copiilor, ci cu a ieși împreună la activități libere în grup, atât cât îi mai permite timpul fiecăruia.
Sunt de mare folos și acele experiențe în care se părăsește cadrul strict al întâlnirilor de cateheză pentru o vizită la o altă biserică sau la o mănăstire, chiar și la obiective seculare cum ar fi un muzeu; o ieșire mai lungă într-un parc, o drumeție în natură... La acest gen de activități este important să mergem și numai cu grupul de copii, pentru strângerea relațiilor dintre ei și cu ei, dar, pentru strângerea relațiilor și cu comunitatea mai mare, pot fi uneori invitați și alți copii din parohie, părinții, preotul (dacă de cateheză se ocupă altcineva decât el).
În special în cazul familiilor mai dezinteresate de Liturghie, există riscul ca Prima Împărtășanie solemnă să fie și Prima Liturghie la care asistă copilul. Trebuie evitate astfel de situații și părinții să fie încurajați să meargă duminică de duminică la Liturghie cu copilul, cu întreaga familie, să participe cu toții activ la Liturghie. Această încurajare nu înseamnă doar îndemnuri, ci și a identifica motivele care îi țin poate departe de Liturghie și a veni în întâmpinarea lor. La începutul drumului de pregătire sau/și spre finalul lui, înainte sau după Liturghie, copiii pot fi chemați în fața comunității pentru a fi prezentați, iar credincioșii invitați să îi poarte în rugăciunile lor pentru o bună pregătire.
Pentru ca participarea copiilor la Liturghie să fie cât mai rodnică, trebuie ca drumul de pregătire să fie legat de Sfânta Liturghie: studiem Crezul pe care îl recităm la fiecare Liturghie; anumite momente, gesturi sau obiecte din Liturghie fac trimitere la evenimente din viața lui Cristos; Antifonul II este o condensată și frumoasă mărturie despre Isus Cristos, om și Dumnezeu... Este bine să se profite de întâlnirile de cateheză pentru a cunoaște mai bine spațiul liturgic, cu părțile bisericii, picturile și icoanele din ea, dar și veșmintele și obiectele liturgice folosite de preot la Liturghie, cu semnificațiile lor – este vorba aici de dimensiunea mistagogică a catehezei de Primă Împărtășanie, cf. DC 98.
Un lucru important de evitat este închiderea într-un stil unic de predare, în jurul unei unice resurse. Trebuie să ținem cont de diferitele stiluri perceptive ale copiilor (chinestezic, auditiv, vizual). Activitățile practice și celebrările sunt ocazii excelente de implicare a simțurilor, situații în care copilul vede, aude, simte, miroase, participând cu toată ființa sa. Această participare ajută la „imprimarea” atât a informațiilor, cât și a experiențelor.
Folosirea de stiluri diferite de predare decurge natural atunci când se folosesc resurse diferite. Expunerea directă a învățăturii creștine este fundamentală, dar ea trebuie împletită cu urmărirea de filme de animație, cu completarea de fișe de lucru, cu activități manuale, cu cântece tematice, cu dezbaterea unor subiecte, cu apelarea la pilde și povestioare, cu jocuri de rol și altele... La evaluare, pe lângă dialog, întrebări, fișe de lucru, se poate recurge și la diverse jocuri și concursuri. Când se practică alternanța de resurse și stiluri, întâlnirile de cateheză cu greu pot fi plictisitoare. Trebuie totuși avut grijă să nu se cadă în frenezia unei permanente inovații de la o întâlnire la alta, oferindu-le în schimb copiilor o structură a întâlnirilor în mare și de regulă constantă.